Nea Gigi. Sticlarul

Cei care luau salariu fix puteau să stea și acasă, că ei tot își luau salariul, dar la noi, nu: ai stins lampa, erai zero lei.

În București nu cred că mai suntem 20, bine, promoția mea am fost mai mulți, poate 30, dar cei care nu mergeau, îi dădeau la alte secții, unde erau mecanizate, sau la Curtea Sticlarilor, nu toți care au terminat școala au și ieșit acolo [sticlari]. În fiecare an se făcea, se alegea doi, trei sau patru, dar mulți plecau, nu le plăcea, nu făceau față. Școala am făcut acolo la Mărășești, acum s-au făcut blocuri acolo, la Liceul Industrial 29.

Nea Gigi. Sticlarul

Cum era atunci, când terminai zece clase, te angajai. Bine, pe vremea aia, cu zece clase erai maistru, deci până în ’80, după aia a început să fie obligatoriu 12. Altfel așa era, după 10 clase îți alegeai o meserie, puțini erau care mergeau [mai departe], nu ca acuma, cine face 12 clase, toți fac facultate. Așa e acuma, chiar dacă ești măturător, ai facultate. Nu zic că era rău atunci, dar aveai un ban, aveai bani mai mulți. Din facultate, chiar dacă ieșeai inginer sau subinginer, lua mai puțini bani decât luam noi care lucram sticlărie. La noi era acord individual, stăteai o oră în plus, făceai mai multe produse, aveai o treabă, plecai, nu mai aveai bani. A fost o treabă care te ținea tot timpul în priză. Nu zic că a fost prea bună ideea, mai bine preferai să ai o leafă de bază, cum era pe vremea aia 1800, cam așa îmi amintesc că aveam prima dată. După aia se dădea, în funcție de cum învățai și de cât de complicate erau produsele care erau. Erau produse care intrau într-o anumită categorie și, când făceai produsele alea, deja dădeai examen, se făcea comisie, executai produsul și îți dădea categoria: îți dădea pe-a treia, pe-a patra, câte meritai. Bine, eu am rămas la a patra pentru că s-a desființat după aia sindicatele și nici nu m-a mai interesat, nu te mai avantaja cu nimica.

Erau produse pe care nu putea să le facă oricine. Începătorii făceau multe simple. La categoria a opta specială, spre exemplu, se făceau obiecte speciale, baloane cu serpentine și multe. Sunt complicate, dacă încălzeai prea mult, știi cum sărea? Dacă o încălzeai și nu lipeai ca lumea, crăpa singură, pierdeai toată munca, munceai 2-3 ore și la o mică neatenție putea să se spargă. Bine, îți intra în reflex, exact ca la șoferie, cum îți intră în reflex să schimbi viteza, așa îți intrau și chestiile astea.

Prima dată m-am angajat la Fabrica de Sticlă, lângă Republica. S-a construit atunci o hală, care acum a ajuns o ruină, în ’82. Eu, prima mea zi de muncă a fost februarie 22 ’83. Eram elev, făceam curățenie pe acolo. Era o secție cu patru etaje, era hala mare și toate veneau de jos, și oxigen și gazu’. Jos la parter era cineva care punea tuburile, punea câte cinci tuburi din astea, le dădea drumu. Când vedea că scade presiunea, le schimba. Bine, pe urmă au modernizat și au făcut cea mai mare sticlărie din sud-estul Europei, prin ’85 așa era, până în ’89 ajunsese cea mai mare. Apoi a venit revoluția și gata, a privatizat. Pe urmă, dacă nu a mai mers treaba …

În fabrică eram 1560 de oameni prin 1981, când m-au dus eu acolo, aproape 1600. Cei de la cuptoare lucrau în patru schimburi a șase ore, pentru că era cald. Bine, rezistai, nu era chiar atât de obositor, dar s-a făcut o grilă. Una e când stai la birou și una e când dă căldura pe tine și e mizerabil, cu zgomote.

Școală am făcut un an jumate, dar n-am făcut numai asta. Se făcea două zile pe săptămână și restul patru se făcea practică. La practică mai mergeam și pe la porumb și pe la vișine pe aici la Popești-Leordeni, la porumb tot pe acolo. Bine, cartea am păstrat-o, uite, cel mai important aici, compoziția sticlei: pui nisip, sare. 80% este dioxidul de siliciu, este un nisip care se extrage din mină exact așa curat, cum e sarea din magazin. Nisipul se lua de pe la Cluj, din partea aia, pe-acolo erau mai multe mine. Se preta orice nisip, dar nu din ăsta cu pietriș în el. La începutul se lua la fabrică nisip dintr-o groapă din spate, era acolo un izvor, un mic lac, și lua de acolo când a început sticlăria de făcea borcane maro care se vindeau la început. Dar crăpau multe. După ce-l faci, se bagă la cuptorul de refacere, unde stă vreo patru ore în cuptor. Pleacă de la temperatura camerei, se pune pe plasă, cum e la covrigi, îi pui aici și ies pe dincolo, banda avea cam 150 metri, ca o plasă, cu wolfgram, să nu se întindă. Pleca de la temperatura camerei și ajungea pe la jumate la 580 de grade, aia era punctul de refacere, dispăreau tensiunile. Când ieșea pe dincolo ieșea mai caldă, nu ca la temperatura camerei, dar dispăreau tensiunile. Dacă nu făceai lucrul ăsta, se puteau sparge și peste un an de zile, deodată crăpa: pac sărea. Și, în special, dacă sunt cu sudură, cum e aici, uite, aici, în jurul sudurii, face tensiune, chiar dacă o încălzești.

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)