Doamna Răducu. Sifonăreasa

Apa minerală e mai scumpă, dar nu se compară la șpriț apa cu sifonu’. Dar vedeți, e o propagandă cu televizoru’ și omu’ e ca oaia.

Socru’meu a avut atelier mecanic cândva, adică până în revoluție. El a murit la urmă și am lucrat prin Cooperație cu mașina lor, da’ după aia ne-am pus-o pe a noastră, care o aveam de la tata socru și a pus-o la punct soțu’, că el e de meserie, și am mers cu ea. Ea merge bine mașina, dar dacă n-ai clienți, tot degeaba. Nu mai merge, deloc nu mai merge, deloc, da.

Am fost nevoită, am avut băiat mic și d-asta am făcut sifonărie. Să pot să lucrez, să cresc și băiatu’ și să-mi meargă și vechimea. Dar a fost greu. Noroc că soțul era strungar, avea categoria cea mai mare și câștiga salariu bun. Mai socteam și eu aici mâncarea, cheltuiala casei.

Muncă grea nu este, decât să te îngrijești să ai aci, să fii când ți-a sunat clientu’, că la mine era pe bază de sonerie. Cum suna, eu ieșeam … eram la bucătărie, în cel mai rău caz opream aragazu’. Veneam, încărcam și mă duceam și-mi vedeam de treabă după aia, că nu e continuu.

Nu erau așa multe sifonării, după revoluție au făcut multe, după revoluție au făcut, dar încet au început să închidă. A închis acuma unu’ aici, altu’ mai încolo, pe 1 Mai, deci câte unu’ câte unu’ începe să închidă. Noi am mai ținut-o că am eu pensia mai mică, c-am plătit la salariu minim pe economie. Am pensia șapte milioane. Și am zis: „Mă, un milion dacă mai îmi rămâne”. Da’ plătim apa, plătești lumină, acuma și impozitu’. Adică și înainte era impozit, dar era mai mic. Acuma ni l-a mai mărit. Ne bagă în ciorbă cu ăia cu apa minerală, nu știu de ce.

Înainte eram prin Cooperație. Tocmai, că atunci era vânzare și banii îi dădeam la Cooperativă și nouă ne scotea ochii cu 700 de lei, cum era pe vremea aia salaru’. Dar atunci, știți cât era coada? Până la teiul ăla. Nu puteam să vin la baie, dacă nu mă schimba cineva, când era de sărbători. E, acuma, uitați … dacă doi lei, două sifoane am încărcat d’azi dimineață. Dacă mai încarc două până diseară, eu zic mersi, că e pâinea de mâine.

Mașina e veche, cea tradițională, de pus la roată să-nvârt, dacă nu e curent. Atunci nu era curent. Pe vremea lui Ceaușescu ne dădea două ore pe zi curent, în rest n-aveam. Și când nu era curent, puneam manivela și învârteam la manivelă. Manivela e ca să bage apă la pompă, ca să bage pompa apă la mașină, știți? Dădeau clienții, clientu’ dădea, când nu era curent și vroia neapărat. Atunci erau căutate sifoanele, ce să spun acuma, erau căutate, da.

O perioadă nu s-au mai găsit sifoane, până au scos ăștia sticle de plastic. Atunci era o perioadă, cu alea de sticlă, când nu se mai fabricau. Era sticla, mai bine o exporta și nu se mai fabricau și nu mai se găseau. De asta poate erau și cozi, c-aveau câte unu-două sifoane și omu’ venea și s-așeza la rând, în special când nu mai era vorba de manivelă, să dea la manivelă. Dar totuși omu’ dădea, să știți. Dădea la manivelă ca să-și încarce sifonu’, vroia să bea un spriț și … că sprițu’ tot cu sifon e mai bun, nu e mai bun cu apă minerală. Apa diluează pe vin. Sifonul e mai acidulat. Apa minerală, ai desfăcut dopu’, bioxidu’ iese imediat în aer, cum are ieșire.

Acuma e mai simplu, e mai ușor. Am filtru, apa e filtrată, dar nu mai vin. Tineretul s-a dezobișnuit să bea cu sifon, bea mai mult cu apă minerală. Dar nu, chiar și la televizor spunea într-o seară: „Vrei să bei un spriț adevărat, bea-l cu sifon, nu puneți apă în vin că-l diluezi.”

Sifonăria Dnei. Răducu am găsit-o în Alexandria. La câteva luni de la interviu, când am revenit să îi aduc fotografia printată, mi-a spus că au decis să închidă sifonăria.

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)