Jean Petrescu. Tocilarul

Tata a lucrat înainte aici, a lucrat la niște italieni. Italienii au venit atunci, înainte de război, de primul război, și au venit în România ca să scape de război, că aici, fiind cetățeni italieni, nu îi lua în armată. Și au scăpat și de al doilea război băieții lu ăla bătrânu, că tot așa, nu-i lua în război. Tata a intrat la ei [Madoti le zicea], în ’35, avea 12 ani. Stătea pe un scăunel să ajungă la piatră aici. Erau foarte săraci părinții lui. Stăteau părinții cu trei băieți, că tata a mai avut doi frați, într-o cameră cam … jumate din prăvălia asta e mult. Și l-a băgat la meserie la 12 ani. Pe vremea aia făceai doi ani ucenicie, după aia te numeai practicant, mai făceai încă doi ani, abia după cinci ani ieșeai meseriaș. Apoi ăla bătrânu a murit și au rămas băieții lui. Pe unul în chema Flavio, pe celălalt Umberto. Tata a intrat la ei aici la 12 ani, mai erau încă vreo doi italieni … erau cam cinci lucrători. Era de lucru, v-am spus. Era de lucru și când am intrat eu, deși par mai bătrân, eu sunt născut în ’56, fac 59 de ani anul ăsta, deși lumea zice că am 70 și ceva … Când am intrat eu aici în ’81 … aveam la cuțite, de nu mai știam pe unde să le mai punem, domne. Întindeam pe jos.

Pe urmă, când s-a schimbat calimera de-au venit comuniștii la putere, în ’47, când au făcut ei stabilizarea, inflația a fost foarte, foarte mare. Au pierdut o căruță de bani atunci, era inflație foarte mare după război. Tata lua salariul o servietă plină de bani, era zeci de milioane kilu de mălai.

Pe urmă i-a mai prins [pe patroni] și cu niște marfă nedeclarată, mi se pare că au stat și pe la pârnaie câtva timp. În ’52, le-au zis: „Bă băieți, ia cărați-vă voi acasă!” și i-au expulzat și aicea au făcut cooperație. Au rămas lucrătorii români care erau aici, italienii au fost toți expulzați și au continuat în cooperativă. Și s-au bucurat, că să nu credeți că era bine la patron. Tata stătea câteodată și noaptea să lucreze. Era specialist în briciuri. Pe vremea aia făcea sute de briciuri pe săptămână. Și stătea și noaptea să lucreze pentru ei. Le mai zicea tata: „Păi mie nu-mi mai dai și mie ceva, că uite, m-am însurat și eu, am copil” / „Eeeh, dacă nu-ți convine, aduc pe altcineva”. Așa era și atunci: care avea, avea, care nu, trăgea mâța de coadă, ca și-acuma. Pe urmă era altceva, după ce-au plecat, a fost ceva mai bine, nu mai erai la stăpân. Pentru ei a fost mai bine.

Când a intrat tata aici erau aici numai cârciumi. Erau șase cârciumi pe strada asta. Aici era cârciumă, aici era cârciumă, în colț era cârciumă, vizavi era cârciumă, dar d-astea mici așa. Nu erau restaurante mari, efectiv cârciumi, dar cică era o mâncare așa de bună. Totul era bun pe vremea aia. Tata, fiind sărac, povestea că el se ducea la colț aici la Brezoianu, unde era o mezelărie a unui neamț. Și se ducea cu un leu și îi dădea resturi, resturi înseamnă capetele alea de la salam. Și cu un leu mânca toată ziua. Erau niște mezeluri de mureai.

Eu am venit aici în ’81. Aveam 25 de ani. Am dat la facultate, la cibernetică. Am picat cu succes. Pe urmă m-au luat ăștia în armată, m-au dus tocmai la Arad. Am mai nimerit și la școală de gradați, am mâncat o armatăăă! Cea mai armată dintre armate. La școală de gradați se face tot programul, 8 luni de instrucție. Ăștia la zi făceau acolo, o lună jumate până depuneau jurământul, după care frecau manganu prin unitate pe acolo. Păi eu 8 luni de zile numai aplicații, numai trageri. Pe urmă, când am venit din armată, m-am angajat și eu la Igiena, la cooperativa Igiena. Tata îi cunoștea pe ăia, dacă veneau numai frizeri pe la el pe aici. M-au pus casier-colector vreo 4 ani, adunam banii de prin unități. Umblam prin tot orașul. Pe urmă am vrut să mă fac electrician, am pierdut contactul cu școala … n-am mai încercat la cibernetică. M-am dus la unii, am stat exact o lună de zile, că nu mi-a convenit. Pe urmă … ce să fac, ce să fac? Mă însurasem și eu. Hai să intru aici. Tata nu vroia, că nu, că n-o să mă descurc eu aici, că e greu, că nu știu ce. Tata lucra cu cumnatul lui, lucra tata și unchiul meu aici. Și el a zis: „Adu-l mă aici, unde să ducă în altă parte?” Și am intrat, nu că mi-ar fi plăcut mie meseria asta. Nuuuu! Eu aveam alții gărgăuni în cap, v-am spus, cu fotografia, cu chestii. Și dacă am intrat, am rămas, uite … în februarie se fac 34 de ani. Și fiind cu tata aici, am învățat repede meserie. Mă rog, am fost și priceput, aveam și un pic de simț artistic, am și pictat la viața mea, am cântat la chitară, am avut formație … Eram și noi trei băieți, am cântat pe la Casa de Cultură. În 6 luni veneau clientele pe aici: „Nu domne, eu vreau să mi le facă băiatu, dacă nu mi le face băiatu, eu plec” și se cam ofticau ăștia bătrânii, dar asta e.

Trucurile le-am descoperit singur, nu prea le-am furat de la ăia bătrânii. Ba din contră, ți-am spus, după 6 luni lucram mai bine ca ei. Sunt câteva trucuri, dar nu e mare meseria asta, adevărul ăsta e. Totul e să fii conștiincios și să fii atent la micile detalii, să-ți dai interesul, să-ți placă ție în primul rând. Asta face diferența între un meseriaș și un cârpaci, micile chestii.

Atelierul lui Jean Petrescu se găsește pe Str. Domnița Anastasia 5.

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)