Viorel Pater. Butaforul

Cei care rămân în domeniul ăsta o fac din pasiune, aici ești tot timpul provocat să faci ceva nou, ceva deosebit, pentru că regizorul sau scenograful vrea de fiecare dată altceva.

Am terminat sculptura la Cluj, am lucrat în învățământ câțiva ani și, întâmplător, am ajuns la Buftea, aveau nevoie de un sculptor acolo. Am lucrat câțiva ani la Buftea, am lucrat chiar la un film al lui Gopo. Dar a trebuit să plec, nu exista postul de fapt și … . Atunci am aflat prin cineva, de fapt din ziar am găsit anunțul, la Operă … aveau nevoie de un sculptor, să fie și șef de atelier. Și de la Operă am ajuns aici [TNB]. După cutremur, atelierul de la Operă se dărâma, și am ajuns la Național. Era în ’77 toamna. De atunci lucrez în TNB neîntrerupt … da, au trecut anii.

Viorel Pater

Butafor poate să fie și cineva care nu a făcut școlile astea de arte plastice, deci se poate învăța și direct, dar cazurile sunt mai puține. La nivel înalt trebuie să aibă studii și, de obicei, sculptura este cea care te pregătește să faci orice în domeniul butaforie, pentru că butaforie înseamnă de la cele mai simple lucruri de imitat până la sculptură, doar că se folosesc materiale perisabile, materiale ușoare pentru scenă. Diferența dintre teatru și film sau chiar și televiziune este că la teatru trebuie să faci un obiect rezistent, cât mai ușor, ca să fie ușor de mânuit de oamenii de la scenă, dar și rezistent, că dacă piesa se joacă câțiva ani, să nu trebuiască să o tot repari.

Paradoxul este că eu de fapt m-am pregătit să fac sculptură monumentală și eram pasionat de materiale definitive: piatră, lemn și bronz, mai ales, și aici lucrez cu materiale perisabile și, de fapt, tot ce faci este perisabil. Chiar dacă, să zicem, reușesti să faci niște obiecte care rezistă la sute de spectacole, când s-a terminat spectacolul, oricum se aruncă. Aici e problema. Deci oricum dispare. De fapt toată arta teatrului este ceva efemer, că nu rezistă. Sigur, că acuma se mai înregistrează, dar nu mai e același lucru, dar totuși e ceva că rămâne. Așa au fost niște piese extraordinare pe vremuri, erau niște actori! Și nu s-au înregistrat, dar încă se mai povestește. „Danton” nu cred că s-a filmat, nu cred. Când am venit eu în teatru, n-am apucat să-l văd, în perioada aia mă duceam numai la repetiții generale. „Danton” se juca cu mare succes, cu casa închisă de ani de zile. Totuși, au fost niște spectacole de referință și în Național. Uite, „Căruța cu paiațe” nu cred că a rămas. Dar chiar și „Romulus cel Mare”, în care Beligan avea un rol extraordinar, extraordinar, i se și potrivea. Așa cum și alte teatre au avut, cum a avut Teatrul Mic „Maestrul și Margareta” și altele. Ăsta e marele avantaj, că totuși astăzi rămâne ceva, ori înainte dispăreau.

Când am venit, la Național se puneau niște piese cu multă sculptură și primul la care am venit și am lucrat a fost „Romulus cel Mare”. Un decor foarte frumos, interesant. Regizor era Sanda Manu și scenograf era Popescu Udriște, care era și profesor la institut, pe atunci era destul de tânăr. Era un decor frumos, totul pe alb. Am făcut 13 busturi de împărați romani, a trebui să le fac repede, în două saptămâni. Le-am cioplit direct în polistiren, diverși împărați romani. Trebuia să apară și bustul lui Romulus, pe care îl juca Beligan. Mai cioplisem eu în polistiren, dar mai puțin și atunci am și avut un polistiren foarte bun. Lucrând în polistiren direct și finisându-l, polistirenul avea chiar niște transparențe ușor translucide așa și chiar dădea a marmură. Peste polistiren trebuie să pui straturi, să-l întărești, ori lui Beligan, regizorului și scenografului le-au plăcut atât de mult, că le-au vrut așa. Și au fost de mare efect vreo 5-10 spectacole, dar după aia, tot manipulându-le, s-au murdărit și a trebuit vopsite și s-a pierdut efectul de marmură. Atunci, le-am cașerat să reziste, dar se pierduse efectul de marmură. Alea din polistiren s-au distrus în timp, dar ăsta [arată spre un bust al lui Beligan] e făcut din hârtie. S-a mai jucat câțiva ani și ăsta e singurul pe care l-am recuperat întâmplător.

Se muncea mult mai mult, mai ales că Naționalu’ și Opera trebuiau să rezolve și probleme de spectacole festive. Veneau atunci, bine, că și aveam un director tehnic care se știa că era cu Securitatea, cu astea, dar aveau obligația asta de a rezolva tot felul de manifestații din astea festive pe stadion: de 1 Mai, de 23 august. Se făceau niște decoruri imense și nu se discuta, se lucra zi-noapte, a doua zi trebuia să fie gata. Lucram toate atelierele. După ’90, normal, au urmat niște perioade foarte liniștite, în care se punea o piesă o dată la doi ani. A venit Andrei Șerban cu spectacolele alea formidabile, cu Trilogia, dar decor era foarte puțin. Pe urmă a mai pus el vreo două-trei spectacole, atunci știu că am făcut un sclav cum îl am pe ăla sus, dacă l-ai văzut, dar mai mare, la vreo 4 metri. A fost impresionat Andrei Șerban, că nu se aștepta. Și atunci a trebui să-l fac în două săptămâni, parcă. Am mai avut niște decoruri așa … am avut un Lenin mare, vreo 4 metri, la fel, în cateva zile, îi venise ideea scenografului peste noapte.

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)