Flori Iancu. Lenjereasa

Așa se numea, lenjereasă. Așa scrie și în cartea de muncă. Cine vede se cam încrucește așa, se uită, nu prea pricepe. Noțiunea nu e cunoscută așa de bine în România. Așa, calificarea de lenjereasă, așa cum sunt eu, de când am început și până acuma, nu cred că mai sunt în București.

Ucenicia am făcut din ’67 până în ’69. Am făcut pe Mihai Bravu, tot la cooperativa asta, la Muncă și Artă. Și de atunci am rămas lucrător. De la țară nu puteai să faci altceva, eu sunt din Moșteni, în apropiere de Videle. Am zis eu că plec [de aici], că nu stau, da’ până la urmă tot aicea am rămas, de ani de zile.

Am pregătit la rândul meu câteva serii de ucenice, dar au plecat, n-au stat. Mie mi-a plăcut sau am fost nevoită, știi? Așa, pentru glorie, poți să spui că aicea mi-a plăcut, da’ nu chiar. Asta e, așa a fost destinul. Cred.

Flori Iancu

Ucenicie am făcut doi ani, al treilea an era cu 60% instructorul și 40 noi și, după aceea, de unul singur. Eu am făcut numai pe lenjerie bărbați, numai pe lenjerie bărbați am lucrat noi, deci nu suntem universali. Generația de atunci era pe specialități: croitor, croitor femei, lenjerie femei, lenjerie bărbați. Deci nu se lucra hai să facem de toate, nu ieșea nimic bun. Așa se numea, lenjereasă. Așa scrie și în cartea de muncă. Cine vede se cam încrucește așa, se uită, nu prea pricepe. Noțiunea nu e cunoscută așa de bine în România.

Acuma ne-am mai adaptat, este lucru mai puțin, nu mai e atât de solicitată, pentru că se găsesc astea chinezești pe piață, se găsesc făcute de fabrică, au altă posibilitate oamenii de a alege. E piața plină, nu mai poți să spui că e nevoie așa de mult de croitori sau de lenjerese. Nici croitori nu mai sunt foarte mulți, cu adevărat meseriași care să facă un produs de la cap la altu’, să-ți ia măsuri, să te îmbrace și frumos. Foarte puțini. Noi mai avem câțiva, vreo 3-4 unități mai de elită.

Acuma lucrez pentru băiatu’ ăsta, are 20 și ceva de ani, vrea gulerul mai altfel, modelul altfel, combinat de la două modele să iasă unu’. Alții au 50 [de ani], or sunt foarte grași, ori cei mai mici. Deci, măsuri mai puțin obișnuite de pe piață, care nu se fac, lucrurile mai mari sau pentru cei care preferă un model aparte.

Cămăși, pijamale, chiloți, haine de casă, halat de casă, indispensabili, cam astea sunt. Maieuri nu facem că n-avem utilaje. Și nici nu s-au făcut niciodată maieuri pe comandă. Cam astea sunt, câteva articole numa’. Indispensabili mai fac pentru câte un bătrânel, care are probleme cu genunchii. Foarte rar. Chiloți se mai fac încă, dar tot pentru oamenii mai în vârstă, nu pentru tineri. Deci, de la o vârstă, nu se mai înțeleg modelele astea noi și se fac. Cantitatea e însă mică.

Ucenici am avut până în ’90. Se făcea școala în Grozovici, la Grozăvești. Practica o făceau la noi. Dar după ’90, toată lumea a fugit ca potârnichile de meseria asta. Se câștigă foarte puțin, este lucru puțin. Înainte de ’90 câștigam 4-5000 lei pe lună, iar fetele câștigau un 2000, 3000, 4000, dar era mai mult de lucru. Bine, era altă, nu era piața atât de îmbâcsită de produse. Aveam contract cu armata, cu poliția, erau comenzi mari. Acu’ s-a stricat tot, ne-am stricat și noi, nu puteam să rămânem. Acum fac la alte firme, alte afaceri, cum se dau contractele. Mai avem și noi armată, dar mult mai puțin față de altădată. Mai lucrăm și SRI și SPP, dar în cantitate mică, nici nu mai sunt atât de mulți.

Lenjerie de pat făcea altcineva, dar acum fac și eu, bineînțeles, că nu e o filozofie o lenjerie de pat. Dar, pe vremuri, erau unități specializate, cu mașini de brodat, cu alte utilaje. Și erau suficiente, pe vremea aia, munceau ale naibii de bine.

Flori Iancu lucrează pe Calea Moșilor, la nr. 241.

………………………………………
(Interviul integral urmează să fie publicat în volumul „Vechi meserii urbane. Meserii rare în orașul de azi”)